NoIQ

Goya la Quinta del Sordo

...dacă ţii, am să-ţi spun drept: Am văzut mult adevăr în viaţa mea şi eu aşa zic: că adevărul e ca o muiere, e frumos cât e tânăr!

Maxim Gorki - Întreprinderile Artamonov

din producţiile traducătorilor, redactorilor şi corectorilor (este răspundere în mod solidar!), de la două "mari" case editoriale din România:
- "roman criminal" (în loc de germanul krimi-roman, care înseamnă... "roman poliţist"); termenul apare de zece ori într-o carte (altfel minunată, chit că cei care au îngrijit-o au făcut o traducere înţesată de barbarii şi anacolute), şi niciunul dintre cei şase ochi nu a zărit nimic nelalocul lui;
- "strămoşi ancestrali" (termen repetat cu îndârjire cam tot la două pagini, într-un capitol întreg); no comment!

În societatea îmbogăţită şi disciplinată prin tehnică puterea se obţine fără vitejie; s-au cultivat aşadar inevitabil vicleşugurile, laşităţile arogante ori târâtoare, şi toate păcatele mici şi urâte în care se încheagă energiile inferioare şi echivoce. Mecanismul acesta minunat al supunerii şi îngăduielii, care face posibil statul, permite tipului politic, stăpân pe dânsul, să facă nerozii într-o măsură care în nici un domeniu specific omenesc n-ar putea fi atinsă. Fiindcă acel mecanism, prin structura şi întinderea lui, are o miraculoasă capacitate de a neutraliza prostiile individuale. Numai să-şi închipuie cineva ce s-ar întâmpla cu un matematician, un muzician ori un inginer care ar comite neghiobii echivalente cu cele pe care le seamănă un bărbat politic cu deplină seninătate în activitatea sa de stat, şi va evalua uşor cu ce marafeturi primitive se poate mulţumi, poate fiinţa şi prospera activitatea politică.

Paul Zarifopol - Tipul politic

...anticarul îl oprise numaidecât, mimând o enervare comică: "Ei, vezi cum eşti? Ce nevoie ai să ştie toţi ce ştii tu?" În bătuse prieteneşte pe umăr: "Las' să fie alţii deştepţi, ce te costă? Numai cine nu-i sigur că-i deştept simte nevoia să explice tot timpul..."

Constantin Ţoiu - Galeria cu viţă sălbatică

În zilele cu ploaie, când fata citea culcată pe divan, aşezându-se lângă ea, o întreba ce citeşte.
- O carte despre un doctor.
- Aşa. Va să zică, o carte de ştiinţă.
Dar, aruncându-şi ochii în carte, se înfurie:
- De ce minţi? Astea-s stihuri. Ce, ştiinţa se scrie în stihuri?
Elena îi povesti, în grabă şi cam încurcată, o întâmplare ciudată: Dumnezeu i-a îngăduit satanei să ispitească un doctor, un doctor neamţ, şi atunci satana a trimis la el un diavol... Ciupindu-şi urechea, Artamonov se străduia, conştiincios, să prindă înţelesul acelei poveşti. Dar îi părea vrednică de râs, şi-i era necaz că fiică-sa vorbea cu el pe un ton de superioritate, împiedicându-l să înţeleagă.
- Doctorul acela era beţiv?
Simţi că întrebarea lui o punea pe Elena în încurcătură şi, fără să mai aştepte răspunsul, zise, supărat:
- Ce harababură! Basme! Că doar doctorii nu cred în diavoli...

Maxim Gorki - Întreprinderile Artamonov

Anticariat, vânzătoare mititică, probabil vreo 20 de ani. Oricum, diplomă de bac (altfel cum?!), poate şi vreo Spiruharetă, cine ştie... Iau doo cărţi -- una de 6 lei, alta de 7. Asta după ce am fost urmărit ca cu satelitu', nu cumva să şparlesc ceva din vechituri. Bucuroasă (că scapă de mine şi poate ieşi la aer din nou), ia cărţile şi le "calculează":
- Şase... şi cu şapte...
Iar aci se lasă o pauză dolofană. Duduca ia la ţintă o musculiţă din perete, zâmbind tâmp (chestie de care mi-am dat seama după o vreme -- la început crezusem că-i doar puţin distrată), şi continuă să apeleze neuronul secret. Şi apelează, şi apelează... după câteva secunde bune, care încep să-mi trezească bănuieli, îşi dă seama că n-are semnal. Şi bănuielile mele devin certitudini când ia calculatorul, tastează socoata cu degeţelul şi îmi spune uşurată:
- ...treisprezece!
Noroc c-am avut schimbat, n-a trebuit să mai calculeze şi restul.

Albrecht Dürer

- Nu cred că vreun om este mulţumit atâta vreme cât rămân nefăcute lucruri pe care doreşte să le facă.
- Şi ce doreşti să faci?
- Ei, pentru unul dintre ele e prea târziu de-acum încolo. Doream să am o soţie şi copii. Aş fi vrut, poate, ca prostiile pe care un părinte le consideră înţelepciune să le transmit, să la bag cu sila în capul copiilor mei neajutoraţi.
- Nu eşti prea bătrân.
- Oh, din punct de vedere fizic cred că mai sunt în stare să am un copil. Dar nu la asta mă refeream. Sunt prea legat de liniştea lămpii de noapte. Ştiţi, domnule Trask, am avut cândva o soţie. Am creat-o, la fel cum aţi făcut şi dumneavoastră, doar că a mea nu exista decât în imaginaţie. Era o tovărăşie bună în cămăruţa mea. Eu vorbeam şi ea asculta, apoi vorbea ea, îmi povestea întâmplările din după-amiaza unei femei. Era foarte drăguţă şi făcea nişte glume din cochetărie. Dar acum nu ştiu dacă aş mai sta s-o ascult. Şi n-aş vrea s-o întristez sau să o las singură, aşa că primul meu plan s-a dus.

John Steinbeck - La răsărit de Eden

- Ai calul ăsta de o veşnicie, spuse Adam.
- Are treizeci şi trei de ani, răspunse Samuel. I-au căzut dinţii. Trebuie să-l hrănesc cu fiertură caldă din mână. Are coşmaruri. Uneori tremură şi plânge în somn.
- E mai urât ca cea mai urâtă sperietoare de ciori pe care am văzut-o vreodată.
- Ştiu. Cred că de asta l-am ales când era mânz. Ştii că am plătit pe el doi dolari acum treizeci şi trei de ani? N-avea nimic ca lumea, copitele erau plate ca nişte clătite, picioarele -- atât de groase, de drepte şi de scurte de parcă nu ar fi avut încheieturi deloc. Capul e turtit şi spatele curbat. Are coastele ieşite şi crupa mare. Gura-i e de fier şi mai luptă şi acum cu zăbala. Când îl călăreşti, ai impresia că mergi cu sania pe un drum bolovănos. Nu ştie să fugă la trap, iar când umblă se împiedică în propriile-i picioare. În treizeci şi trei de ani nu i-am găsit nicio calitate. Are chiar şi un caracter urât. Este egoist şi cârcotaş, meschin şi neascultător. Nici acum nu îndrăznesc să merg în spatele lui -- cu siguranţă mi-ar trage o copită. Când îl hrănesc cu fiertură, încearcă să mă muşte de mână. Şi îl iubesc.
Lee zise:
- Şi i-ai pus numele "Doxology".
- Desigur, răspunse Samuel, m-am gândit că o fiinţă atât de puţin înzestrată merita să aibă ceva mai deosebit.

John Steinbeck - La răsărit de Eden