Încercări

Când ţi se cere să renunţi la tehnologie cu abonament pe Tweeter şi Facebook, başca sponsori, şi nu ţi se aprinde o lampă, ridică o sprânceană etc., nu mai rămân prea multe de spus. Vai de civilizaţia în care liniştea unei zile atârnă de un an de "rămâi conectat".

Orice individ care poate însăila o filozofie de coafeză, sufocată de bâlbe conceptuale şi ghidată de imboldurile retorice ale unui strungar revoltat, poate ajunge scriitor.

Uneori, cea mai importantă lecţie o poţi primi de la un om mic. Vorba ceea, atât de mic încât trebuie să se urce pe ceva ca să treacă pe sub uşă. Lecţia are un singur cuvânt; rareori o propoziţie simplă. De cele mai multe ori nici măcar nu e nevoie de cuvinte -- un gest e suficient. Şi-ţi dai seama că, şi de-ai grăi în toate limbile omeneşti şi îngereşti, sau de-ai cunoaşte împărăţiile cereşti şi lumeşti, stăpânul lor de-ai fi -- pentru el, nu valorezi mai mult decât un gândac. Şi cine poate spune că nu e aşa?

Fiecare categorie profesională reprezentată de un sindicat, mai mult sau mai puţin legal, poate face grevă. Cetăţenii nu. Teoretic, sindicatul lor este societatea civilă. Reprezentare prin organizaţii, aşadar. Organizaţii cărora numai de cetăţeni nu le. Pasă. Cred totuşi că o grevă cetăţenească (de gradul I, să zicem; adică suspendarea oricărei plăţi către bugetul de stat) nu poate strica nimănui. Dacă o respectă o săptămână măcar 55% dintre cetăţeni, o să trăim vremuri interesante.

Tu nu scrii de rău despre mine. Eu nu scriu de rău despre tine. Ergo (1): Suntem prieteni. Ergo (2): Nu suntem duplicitari. Ergo (3): Suntem desăvârşiţi moral. Ergo (4): Spunem adevărul.

Şi ceea ce decurge din cele de mai sus (respectiv mai jos): Dacă substanţa maronie ar îngrăşa, rata obezităţii la români ar creşte exploziv.

["Mi s-ar fi uscat degetele daca mi-ar fi trecut prin minte sa scriu pamflete contra sa. Nu ma indoiesc ca si reciproca e adevarata. Asa s-a construit si prietenia mea cu Horia Patapievici, prin refuzul oricarei duplicitati, prin transparenta, prin angajament etic real, prin bucuria adevarului." V. Tismăneanu]

vină vremea în care întrebarea relevantă pentru cartea de vizită a unei persoane va fi nu "Ăsta ce-a scris?", ci "Ăsta ce-a citit?"

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „deştept” înseamnă „[persoană] care înţelege cu uşurinţă ceea ce citeşte, aude şi vede; ager la minte, inteligent”. Cuvântul mai are încă vreo două sau trei înţelesuri, dar cel de mai sus e principal. Adică exact sensul în care e folosit cel mai des. (Chiar şi într-o bătălie Google cu „băiat deştept”, care trebuie purtată musai fără diacritice, ca să nu zăpăcim programul. De remarcat că la plural scorul este mult mai strâns.) A fi deştept e o calitate absolut pozitivă, un mare subiect de fală. Nu se compară nici pe departe cu a fi bun (la ceva), îngăduitor, respectuos, merituos. Astea sunt slăbiciuni pe care puţini deştepţi şi le permit. Deşteptăciunea este o calitate în sine, atât de strivitoare încât n-are nevoie de surate.
Ştii că eşti deştept (şi îţi imaginezi că şi pentru cei din jur este evident) atunci când depăşeşti coloana de maşini oprite la semafor, treci pe roşu, mergi pe contrasens, semnezi recepţia unei lucrări publice uitându-te doar în plicul cu mită, apari la televizor (şi te străduieşti să vorbeşti mult, incorect şi fără noimă, ba chiar debitând contradicţii flagrante – ideea e să vorbeşti, iar lumea va spune: „ce deştept e ăsta, a vorbit la televizor”), faci glume grobiene sau macabre şi eşti preluat de toată presa, ai multe dosare penale şi totuşi eşti în libertate ş.a.m.d. Astea sunt cele mai clare semne că eşti deştept. Băiat deştept (chiar dacă eşti fată).
Deşteptul cu diplomă nutreşte şi aspiraţii secrete de recunoaştere oficială. Vrea să ajungă profesor universitar, şi pentru asta e dispus să facă orice. Plagiază, se înscrie într-un partid, îşi plăteşte publicarea cărţilor plagiate, trage sfori spre şi dinspre minister. Ocheşte posturi de consilier şi membru în comisii şi comiţii, zâmbeşte oricui dacă asta e în folosul aspiraţiei, e în stare să toarne pe loc articole encomiastice sau elucubrante fără vreo bază reală şi, în general, îşi alege o specializare măruntă, un domeniu pe care ţine să fie numit „expert”. De cele mai multe ori e limitat la o singură felie din domeniul respectiv, dar, neexistând alţi „experţi”, acest lucru trece neobservat de gloată şi de ministerul care-l acreditează.
În mod normal, orice om inteligent are suficiente ocazii de-a lungul vieţii să se comporte ca un prost. Sau cel puţin să le pară celor din jur astfel. Nu este cazul deşteptului român. El e în stare să-şi petreacă ore, zile sau chiar luni şi ani încercând să demonstreze că nu e prost deloc. Prostiile pe care le face sunt de fapt epitome ale inteligenţei – proşti sunt cei care n-au înţeles asta!
Nu în ultimul rând, deşteptul dă sfaturi. Recunoscut ca deştept după ce şi-a înmulţit banii în mod dubios, el este intervievat cu evlavie de către jurnalişti, aşa încât toată ţara să poată afla cum stă treaba cu economia şi finanţurile, dar mai ales cu civilizaţia, progresul, filosofia, pictura, muzica şi chiar cu medicina modernă. Artistul (din orice domeniu) cu succes de public ţine conferinţe despre politică, religie, filosofie, ştiinţă şi modă. Ceea ce pentru omul de rând e un miracol, pentru deştept e un fapt banal, atât de banal încât poate da lecţii în domeniu. (În domeniul miracolului, desigur, nu în cel la care se pricepe.) Iar domeniul miracolului este lumea. Aşadar, deşteptul român nu are probleme atunci când i se cere să explice lumea. Dacă-l asculţi cu atenţie, suportând stoic agramatismele, poncifurile şi nonsensurile pe care le emite cu degajare, îţi dai seama că lumea nu e chiar atât de complicată şi vastă: lumea e ceea ce vede el, iar istoria lumii se oglindeşte perfect în faptele lui de vitejie. Pentru deşteptul român, istoria este tărâmul fericirii, dreptatea este un lucru foarte limpede, iar imperativul categoric e depăşit. Uite-aşa, Hegel, Platon şi Kant sunt demascaţi dintr-o lovitură, expuşi definitiv ca minţi stultiţioase şi raţional-decadente.
Într-o ţară de oameni deştepţi, printre care politicienii sunt cei dintâi – laolaltă cu intelectualii publici, jurnaliştii, fotbaliştii şi oamenii de afaceri –, două decenii de libertate şi pseudodemocraţie n-au făcut decât să schimbe gropile, denumirile (străzilor, funcţiilor, instituţiilor etc.), mărfurile de import şi alte câteva gablonzuri culturale specifice. Structural şi substanţial societatea este bolnavă. Este victima unei maladii complicate – o combinaţie între deşteptăciunea exacerbată şi carenţa cronică de bun-simţ. Combinaţie letală: în materie de cultură civică mai avem puţin şi atingem standardele lumii a treia, capitalurile social şi uman moştenite din comunism (deci prin definiţie sărace!) sunt epuizate şi, în general, valorile care dau armonie unei vieţi sociale au devenit cvasiinexistente. Dumnezeu să ne apere de deşteptul român, că pentru proştii simpli există leacuri pământeşti.

În piaţă, lângă un set de trepte din gresie, un anunţ scris cu pixul pe o bucată de ambalaj: „Atenţie! Se alunecă!”
Într-o intersecţie în care semafoarele funcţionează, totuşi: la pietoni, unul dintre ele este stins; trec maşinile; opresc maşinile şi se aprind concomitent omuleţul roşu şi omuleţul verde. E verde!
A crescut ajutorul de înmormântare.

Unii oameni sunt atât de proşti încât nu pot părea deştepţi niciodată.