NoIQ

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?

Luca 12:25

Suzana: Marijuana şi alcoolul sunt droguri uşoare… Toate celelalte sunt droguri tari: politica, televiziunea, ştirile, cocaina, heroina, traficul de arme, turbo-rockul, democraţia, comunismul… Toate căcaturile astea sunt droguri tari.

Camionul gri vopsit în roşu (Sivi kamion, crevene boje)

Un citat din România literară (un număr de prin 2006, cred):

"Eroarea numită de latini fallacia extra dictionem o vedem atât de des practicată de politicienii care, evitând problema în discuţie, se situează fals în afara ei. Învăţarea retoricii i-ar scuti de ceea ce constatăm a fi vorbire vidă, cum ştim că era discursul politic în regimul totalitar, de la care nu s-a abdicat încă. Elocvenţa politică presupune obligaţia de a cunoaşte şi respecta legile, ceea ce s-ar constitui în ethosul vorbitorului; alegerea cuvântului expresiv şi civilizat, adică logosul potrivit şi pasiunea ce decurge din conştiinţa justeţii tezelor apărate cu pathos în discurs. Sunt acestea cele trei condiţionări clasice ale succesului oratoriei, indiferent de domeniul servit de ea."

Surpriza este următoarea: articolul – intitulat „Retorică şi politică” – este o pledoarie pentru civilizarea muflonului dac politic post-decembrist. Mesajul: avem nevoie de politicieni care să studieze retorica şi (ha! ha!) să se exprime mai bine. Dacă autoarea a citit cărţi de retorică, e grav. Iar dacă e şi specialistă în domeniu, e foarte grav! Pentru că formulările pe care le găseşte potrivite pentru susţinerea vorbirii armonioase în politică sunt găunoase şi de multe ori chiar stupide. Dacă autoarea le-ar preda retorică politicienilor, cred că lucrurile ar sta ceva mai rău decât în prezent, deşi e greu de crezut că se poate aşa ceva.
Dincolo de exprimarea deloc elegantă zac nişte volute conceptuale stupefiante care, în plus, par traduse cu Google. Ştiam că topica pretenţioasă nu oferă limpezime, dar mă aşteptam să nu joace feste, măcar unor intelectuali care se presupune că stăpânesc mijloacele de exprimare. Nu ştiam că nu s-a abdicat încă de la regimul totalitar. Şi credeam că dacă te situezi fals în afara a ceva, eşti de fapt în interior, aşa că mă minunez de abilităţile politicienilor noştri de a evita problema... fiind călare pe ea, ca să zic aşa. Elocvenţa politică nu presupune nicio obligaţie, iar din pasiune nu decurge nicio revelaţie raţională, cu atât mai puţin o „conştiinţă a justeţii”. Iar „condiţionarea” din citatul de mai sus, ca şi „condiţionalitatea” pe care o vântură tot mai des politicienii şi jurnaliştii, nu ţine loc de „condiţie”! Pe scurt: lediz en gentălmen, retorica nu e vorbe goale! Dacă debitezi aberaţii cocoşate nu înseamnă că te pricepi la retorică. Şi, în general, cea mai eficientă (şi convingătoare) exprimare este simplă, precisă şi curgătoare. (Mă rog, după posibilităţi.)
Dar să revin la oile noastre logiciene. Fallaciae extra dictionem este într-adevăr o denumire latinească pentru erori logice de un anumit tip (din afara limbajului), numai că expresia este o traducere, numirea fiind făcută de… greci (sophismata exo tes lexeos), mai precis de Aristotel (Organon 166b). În opoziţie cu greşelile dictionis (para ten lexin – 165b), adică de limbaj. Până aici nimic grav. Din context deduc însă că autoarea (nu-i mai ţin minte numele) crede că aceste greşeli presupun „vorbăria pe lângă subiect” (evitarea subiectului, etc.). Ce-i drept, într-un anumit fel observaţia e corectă: vorbăria pe lângă subiect presupune o eroare de gândire. Problema e că în categoria greşelilor din afara limbajului se încadrează multe alte tipuri care au o cu totul altă formă: unele „modelează” subiectul, altele îl pun alături de lucruri cu care nu are nimic în comun, îl consideră mai mic sau mai mare decât este ş.a.m.d. Altfel spus, extra dictionem nu se traduce ca la Google, cu „pe lângă discuţie” sau cine mai ştie cum. Avem de-a face cu o serie întreagă de erori, care – cel puţin la politicienii noştri – nu sunt neapărat sofisme, în sensul modern al termenului. (Acolo unde lipseşte elementul intenţional, eroarea este un „simplu” paralogism.) Aristotel deosebea şapte specii de sofisme (respingeri) din afara limbajului, care astăzi cad sub cele patru sau cinci genuri (după unii chiar mai multe) ce adăpostesc… o adevărată armată de sofisme. Căci adevăr grăit-a stagiritul (vrând să spună de fapt altceva): „Nu trebuie să căutăm să stabilim numărul de puncte de vedere din care interlocutorii pot fi respinşi, afară numai dacă nu avem cunoaşterea tuturor lucrurilor.”
Aşa că nu le-ar strica minunaţilor noştri politicieni înflăcăraţi, care au cunoaşterea tuturor lucrurilor, să înveţe retorică (după un curs rapid – minim 18 luni! – de limba română), dar nu din ziare şi publicaţii, chit că sunt „culturale”.

Mai întâi, un citat dintr-un manual de retorică (românesc şi cât se poate de „universitar”).

Figură a ambiguităţii, înrudită cu antiteza şi ironia, prin care se enunţă ca adevărată o idee ce contrazice opinia generală (comună).
…
FLIT – mor insectele după el
Ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Răspuns corect: Avicola Buftea

Apoi, un scurt comentariu: Primul exemplu ţine de limbaj – este o amfibolie – şi devine paradox doar după citirea ambelor sensuri ale sintagmei ambigue şi punerea lor în relaţie de contradicţie. Al doilea exemplu vine din afara limbajului şi este un soi de „introducere a terţului” (rudă îndepărtată a „paradoxului pietrei”, o specie foarte interesantă; ţine de o dilemă falsă căreia i s-a trecut printre coarne – dacă nu uit, o să explic cândva şi asta) şi nu contrazice decât cel mult anumite aşteptări.
De obicei, paradoxul e greu de tratat independent ca figură retorică, în special pentru că apare rar în forme perfecte. În schimb, îl putem găsi (formulat specific) în sinecdocă, oximoron (unde este cel mai bine reprezentat, dată fiind evidenţa contradicţiei), chiasm şi nu numai. Are legătură cu antitezele, şi chiar cu ironia (prin accident, ca efect umoristic), dar cu ambiguitatea – nu! De ce? Pentru că se bazează pe relaţii de contradicţie sau contrarietate, în construcţia cărora avem nevoie de distincţii clare. Or, ambiguitatea anulează posibilităţile de a construi paradoxuri logice şi diminuează capacitatea de a le sesiza pe cele verbale (pseudoreferenţiale). Atunci când lucrăm cu noţiuni vagi, putem obţine în cel mai bun caz paradoxuri aparente şi, cu puţin noroc, un slab efect umoristic. Nu degeaba terenul istoric al paradoxului este de natură logico-matematică – aici paradoxul poate fi studiat în toată frumuseţea lui, la un nivel adecvat de complexitate.
Nu în ultimul rând, trebuie observat că paradoxul nu se leagă nici de opinia generală (comună – sic!), decât în mod circumstanţial. Există foarte multe „idei adevărate” care contrazic opinia generală şi nu duc la niciun paradox (decât poate la unul patologic în mintea stăpânită de opinia generală). Cu totul altfel stau lucrurile atunci când vorbim despre opinii general acceptate ca fiind adevărate. Acestea formează un sistem consistent, în care orice idee contradictorie creează o inconsistenţă, de unde şi absurditatea şi paradoxul. (Aceasta este şi o metodă de verificare a validităţii construcţiilor logico-matematice.)
În fine, se poate spune că paradoxul ca figură retorică oferă dramatism…

Ceea ce mă omoară mă întăreşte.
Fr. Nietzsche
(citat adesea greşit, după ureche, „ceea ce nu mă omoară mă întăreşte” – expresie banal-imbeciloidă, deloc caracteristică stilului nietzschean şi chiar lipsită de sens în contextul perorativ al filosofului)

…sau umor:

Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele esenţiale…
I.L. Caragiale

Paradoxul poate fi întâlnit în literatura absurdului, în forme mai mult sau mai puţin voalate. Iubim piesele lui Eugen Ionescu (şi) pentru că autorul cochetează cu paradoxuri. Observaţie valabilă şi pentru Urmuz, Kafka, Harms et al. Bineînţeles, efectele din literatura absurdului nu se limitează la paradox. Şi, evident, nici cele din literatura umoristică. Dar nici paradoxul nu se limitează la matematică, logică şi literatură, găsindu-şi expresie şi în artă. Cel mai elocvent exemplu mi se pare Escher.

Maeştri ai paradoxului: Lewis Carroll, Douglas Hofstadter, Raymond Smullyan

în România, flacăra maronie bate întotdeauna flacăra violetă.

- L-ai găsit slăbit tare?
- Vai, cum a slăbit! Aşa e de slab, că mă tem, zău, că mult n-o mai duce.
- Ei, lasă că mai scârţâie el un timp.

Saltîkov-Şcedrin - Domnii Golovliov

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi.
Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tau, n-ai teamă,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

Omar Khayyam

紫火焰 s-a stins
s-a aprins 火焰棕
iar situaţia este 蓝色
直线前进，同志们

era blondă, avea cozi împletite pe spate, o şapcă albastră trasă băieţeşte pe frunte şi doi ochi oblici, care dădeau figurii ei de înger saxon o ciudată graţie de mică tătăroaică dobrogeană.

Mihail Sebastian - Accidentul