Mă mai uit uneori prin căutările care aduc aşa mulţimi de pacienţi pe "blog"-ul ăsta nevinovat. Bineînţeles, greul e dat de amatorii de logică -- doar nu de cei care-l iubesc pe van Gogh --, aşa că întâlnesc tot felul "propoziţi categorice" (sic!), "pătratul logic", "raporturi propoziţi" şi alte delicateţuri.
Am văzut însă (alaltăieri, cred) o cerere către Google (că aşa se practică ştiinţa azi, cu "ce-o da Google") care m-a pus serios pe gânduri. Pacientu' nostru căuta "propoziţie inductivă, mediată şi invalidă" (bineînţeles, fără virgulă şi diacritice).
Stau şi mă gândesc cum ar putea cineva construi aşa o propoziţie. Primele două cerinţe creează un soi de paradox. Pentru că nu-mi dau seama cum s-ar putea construi o propoziţie inductivă. Dacă numim tot raţionamentul inductiv "propoziţie", atunci logica toată e formată din vreo cinci, hai!, şase propoziţii. Or, ea are -- sireaca -- vreo câteva milioane de colecţii de universuri de discurs, fiecare burduşit cu propria colecţie mai mult sau mai puţin finită de propoziţii. Dacă e mediată, nu prea mai e inductivă. (Bine, propoziţia în sine tot nu poate fi mediată -- vezi mai jos.) Pentru că termenii adăugaţi ai inducţiei ("premisele minore", cum ar veni) nu sunt medii decât în forma deductivă a raţionamentului inductiv. (Adicătelea: "Avem N1, mai ştim şi că N2, N3 etc., deci Nn.") Ajungem, în sfârşit, la cireaşa din compot: "invalidă". E simplu, dom'le: Tăiaţi-i un membru! Aşa o să fie invalidă. Altfel, vorbim de nevaliditate, adică de lipsă de corectitudine logică. Şi, zău aşa, e o mare performanţă să construieşti o astfel de propoziţie (logică!), pur şi simplu pentru că nicio propoziţie nu poate fi trecută la "bunele" şi "relele" corectitudinii logice. Ea poate fi adevărată sau falsă, corectă sau incorectă (din punct de vedere gramatical, mai mult, pentru că în logică propoziţia incorectă nu e încă propoziţie -- vezi "formule bine formate"), utilă sau nu şamd, da' nevalidă?! În niciun caz.
În fine, dacă schimbăm "propoziţie" cu "enunţ" (şi înţelegem prin acest termen "inferenţă"), totul capătă sens. Paientul avea nevoie de un exemplu de inferenţă inductivă, mediată şi invalidă. Adică de o inferenţă care are mai multe elemente (propoziţii sau termeni) şi e nevalidă. Validitatea în cazul inducţiei e o piuliţă delicată, după cum tocmai am discutat. Dar să admitem că insistăm găsim fuguţa o inferenţă inductivă care "nu este imediată" (adică "e mediată") şi nu este nici validă. Pacient drag... toate inferenţele inductive sunt mediate! (Bine, aici facem abstracţie de acea definiţie tare a medierii care ne cere să lucrăm într-un cadru logic relaţional cu sens.) Pe urmă e uşor de stabilit dacă e validă sau nu (un fel de a spune, pentru că practic nu e niciuna validă, în sensul clasic al termenului), sau, mai exact, dacă e corectă sau nu. Şi mai exact, dacă noi credem că e corectă sau nu. O să vedem în curând cum se face asta, pentru că tocmai promiteam un nou episod din logica inductivă...

pentru o minunată colecţie de cărţi...



Şi varianta coafată pentru ieşit în lume:

Dac-aş fi soţia unui măcelar... aş invidia pulpele din congelator, iar în serile în care trupul soţului meu măcelar, cu miros de sânge, carne şi măduvă, s-ar rezema de trupul meu delicat, m-aş întreba, fără să vreau, dacă în momentul ăla visează la vreo vacă, şi aş visa şi eu, obosită de treburile casnice, că îl omor cu un cuţit.

Hatice Meryem - De-aş avea un soţ cât o muscă...

Acu’, după sarmale şi cârnaţi, cred că a sosit timpul să zicem câteva chestiuni despre logica inductivă, pe care o folosim, vrem-nu vrem, în foarte multe dintre activităţile noastre cotidiene mai mult sau mai puţin mentaloide.
1. De ce e ea bună.
2. De ce nu e bună.
3. La ce foloseşte.
Mă rog, ar mai fi şi (4), partea de metode şi instrumente... dar să mai vedem până acolo.
De ce e bună?! Fiindcă, spre deosebire de deducţie, ne duce mai departe. Adică – teoretic! – dincolo de ce avem. Ca să zic aşa, dacă ai patru ouă, inducţia îţi permite să speri că până duminică vei avea zece, chit că s-ar putea să nu mai ai niciunul.
De ce nu e bună? Pentru că nu poţi avea încredere într-însa. Cu mici excepţii, care de fapt sunt cazuri izolate şi în realitate nu sunt cu adevărat demersuri logice inductive. Cum spuneam, s-ar putea să rămâi fără ouă.
La ce foloseşte? Pe lângă exerciţiile logice, la demersuri de factură ipotetică, valoroase pentru formele lor negative (adică ne ajută să ne dăm seama când nu se întâmplă ceva, nu ce se…) şi destul de complexe. Ceea ce e foarte rău, pentru că, vom vedea în partea a doua, aici se creează o imensă gaură neagră în care scobesc economişti, sociologi, politologi şi tot felul de alţi savanţi care butonează telecomanda poporului, şi aşa oropsit de la natură cu o minte firavă şi grozav distribuită. Cei din categoriile enunţate lucrează foarte bine şi fără ouă, după cum au demonstrat istoria, televiziunea, câteva hectare de bibliotecă şi, cu voia dumneavoastră, criza economică, neantul cultural şi clasa politică din România.
Acum să continuăm prezentarea spunând ce tipuri de inducţie putem întâlni în aventurile noastre şi ce reprezintă ele de fapt.
Forma raţionamentului inductiv este aceeaşi cu a celui deductiv. Adică avem premise şi concluzie. Mari deosebiri apar însă când trecem la dimensiuni şi la modalităţile de interconectare a elementelor cunoscute (sic!), chestie care e pe nicăieri în raport cu deducţia.
După dimensiuni şi modalităţi de lucru cu elementele deosebim trei tipuri mari ale demersului inductiv. În realitate două sunt rude îndepărtate ale inducţiei şi au venit în vizită doar pentru că oamenii care se ocupă de ele n-au ştiut cum să le spună.
Cele două sunt: inducţia completă şi inducţia matematică. Prima seamănă cu un soi de numărătoare a ouălor (de aia se mai numeşte şi „inducţie prin enumerare” sau „totalizantă”) şi se rezumă strict la o valoare de inventar. Ea este strict o posibilitate teoretică, pentru că în realitate este ceva mai rară decât flogisticul. A doua – inducţia matematică – este, de fapt, un demers care lucrează cu ouă conceptuale, situaţie care o plasează în afara condiţiilor logice impuse de inducţie (şi de logică în general). Adică ne stabilim noi jucărelele (elementele unui şir, de obicei) şi pe urmă înşirăm pe aţă patru ouă (dacă sunt conceptuale stau foarte bine acolo!), arătând că pauza dintre ele este plină, că de fapt în pauza aia sunt numai ouă, da’ nu le văd profanii şi bine că nu le văd. Să vorbim serios şi pe scurt: inducţia matematică este un caz particular al inducţiei logice, în care cunoaştem domeniul bine stabilit al elementelor şi avem toate datele despre relaţiile dintre acestea.
Ajungem acum la tipul serios de inducţie, care se numeşte şi ea în mai multe feluri, dintre care interesante (ca fiind „grăitoare”) sunt doar două: „inducţia incompletă” şi „inducţia amplificatoare”. Pe-aici mai vâră unii diverse categorii (inducţia ştiinţifică, inducţia prin enumerare), dar vă pot da scris că nu sunteţi obligaţi să le luaţi în calcul, deşi o puteţi face, dacă n-aveţi de lucru.
Dincolo de această parte se întinde metodologia. Vastă, relativ complicată şi amuzantă, mai ales dacă pică pe mâna cercetătorilor britanici. Ne vom ocupa de ele în partea a doua.

„Uite, vezi”, îşi spuse Gopner, „când oamenii nu fac nimic, le apare o minte de prisos şi ea e mai rea ca prostia.”

Andrei Platonov - Cevengur

Levitan



Savrasov



Aivazovski

– Ce să mai spun, dragule! Ce n-am băut eu? Am băut şi lac, şi soluţie de lustruit, pentru odecolon am plătit bani frumoşi. Totul degeaba: te zgârie, dar nu-ţi bucură sufletul! Dar mai ţii minte, vodca era preparată ca la spital, scârba! Transparentă, parcă era văzduhul lui Dumnezeu – niciun fir de praf, nici miros, ca lacrima unei femei. Sticluţa era foarte îngrijită, sigiliul corect – un lucru iscusit! Iei o sută – imediat vezi şi egalitatea, şi frăţia. Era viaţă!
Toţi ascultătorii oftară cu sinceră părere se rău pentru tot ce trecuse şi nu se oprise în loc. Câmpurile erau luminate de cerul dimineţii şi peisajele triste, de stepă, cereau să intre în suflet, dar nu erau lăsate şi se iroseau în mersul trenului, fără să se-aleagă cu vreo privire aruncată în urmă.

Andrei Platonov - Cevengur

Retorică a îndrăgostiţilor, dă-mi o comparaţie precisă şi poetică să pot descrie acea privirea a lui Capitu. Nu găsesc nicio imagine vrednică de a reda, fără a şifona demnitatea stilului, cum a fost şi ce mi-a făcut. Ochi de resac? Fie, de resac. Asta îmi inspira noua lor înfăţişare. Nu ştiu ce soi de fluid misterios şi energic purtau în ei, o forţă care te absorbea înăuntrul lor, precum valul care se retrage de pe nisip, în zilele cu mare agitată. Ca să nu mă înghită cu totul, mă agăţam de părţile vecine, de urechi, de braţe, de părul despletit pe umeri; însă apoi îi căutam din nou pupilele, iar valul care pornea din ele se făcea din ce în ce mai mare, mai adâncit şi mai întunecat, ameninţând să mă împresoare, să mă tragă înspre el şi să mă înghită. Câte minute am rămas în joaca asta? Doar ceasornicele din ceruri au măsurat timpul acela infinit şi scurt. Eternitatea are pendulele ei; chiar dacă e nesfârşită, nu se lasă până nu află cât durează fericirile şi chinurile.

Joachim Maria Machado de Assis - Dom Casmurro

Scumpa XI

N-am mai văzut-o de mult, că am fost cam ocupat în ultima vreme şi nici n-am mai făcut drumuri prin oraş. Dar mi-a şoptit azi o colegă (de-ale mele) că Scumpa s-a apucat de citit. Şi ce-a citit, mititica de ea, of, că mă ia cu sec la lingurică numai când mă gândesc… Critica raţiunii inutile şi insuficiente, o carte măreaţă scrisă de doi domni puşi pe şotii, mai "citiţi" decât toate Scumpele secolelor XX-XXI luate la un loc, cu tot cu rude, fie şi prin alianţă (bine, nu-mi dau seama dacă-i chiar foarte greu de obţinut aşa o performanţă, da’ presupun că nici uşor nu e!), unul paznic la turme de 1 şi 0 în Canada, iar altul crescător de capre în Augustin, Braşov.
Şi a produs Scumpa recenzie.
Cartea e o micuţă bijuterie parodico-filosofico-(de)moralizatoare, lucru care Scumpei i-a scăpat. La fel ca multe altele. În schimb, e supărată, cu motive dintre cele mai gingaşe, purpurii şi moftureşti. Mi-au dat lacrimile în faţa producţiei pline de sclipiri de inteligenţă diafană şi nu m-am putut abţine să-i scriu o misivă de amor. O redau mai jos, poate-o citeşte:

Scumpa mea iubită,

Critica raţiunii inutile şi insuficiente nu e groasă. Nu ştiu din ce parte ai privit-o, dar eu am lungit-o pe spate la mine în birou şi am măsurat-o. Are un cotor de 2,2 cm. Asta-i grosime?! Şi pe urmă spui că nu prea te-a făcut să râzi…
Zici că nu face efortul „ca s-o termini”. Aşa e! Ţi-o puteam povesti eu, în câteva cuvinte, preţ de vreo două beri, cu treizeci de citate magistrale, cum e, de pildă, ăsta, care te poate consola şi pe tine:
„Un amic mi-a făcut cadou o carte care se numeşte Calea uşoară să te laşi de fumat . E încă în ţiplă, mă tot uit la ea şi mă întreb :
– Dacă e aşa de „uşor“, de ce e atât de groasă şi atât de cartonată ?
– Dacă citesc mai lent şi uit unele chestii, mai are efect ?
– Există o carte Calea complicată să te laşi de fumat ?
– Dacă da, de ce mai uşor ar fi mai bine ?
În orice caz, cartea trebuie să fie bună dacă deja mi-am pus atâtea întrebări...”


Zici că autorii sunt ingineri şi cineva a vrut să arate că „inginerii ştiu să scrie”. Şi, dialectic, că ceilalţi ingineri (majoritarii) nu ştiu să scrie. Draga mea, te asigur că editorului nu i-a trecut prin cap aşa ceva. E mai încet la minte, poate de-aia. În plus, e ocupat cu o claie de absolvenţi de litere care-l asasinează cu propuneri de publicare în care sunt expuse ortografii, ortologii şi cacofonii atât de lipsite de pudoare, încât trezesc în el sentimentul priapic al fiinţei care are bani de Kalaşnikov.
Na, pe urmă te superi că totul are un aer de „filosofie de cârciumă”. Nu ştiu unde face diafania ta filosofie, dar te asigur că cea mai bună şi mai puţin nocivă s-a făcut şi se mai face încă la cârciumă. Restul e scrijelitură.
Apoi revii la grosime, şi te mai iei şi de Kant. Şi zici că „pur şi simplu nu rămâi cu nimic în urma lecturii”. Eu te cred că nu rămâi cu nimic, nici de la Kant, nici de la J&J, că nu-s aşa bogaţi ca Gigi al tău, să-ţi ia Mercedesuri cu care să schimbi benzile în trafic brusc şi fără semnalizare. Şi mi-e şi ciudă că fac parte din categoria primilor, altfel n-ar mai fi trebuit să-ţi scriu acum de la distanţă aşa o scrisorică în care să-mi plâng „dragostea perdută”.
La un moment dat o spui pe-a dreaptă: „E ca un banc atât de lung, că până se termină uiți cum a început.” Scumpa mea iubită, mi-e teamă în fiecare dimineaţă, la prânz şi seara că viaţa întreagă e un banc. Ce fericită trebuie să fii tu, care ai teamă doar de nenorocirea unei unghii rupte. Te ador şi te invidiez. Şi te anunţ că am creat un banc scurt, special pentru tine: „Eşti inteligentă!”

Al tău admirator peren şi vecinic stupefiat…

Noi, oamenii, avem cel mai mare cortex, fiind urmaţi de directorii de bănci, delfini şi verişoarele noastre, maimuţele mari.

Nassim Nicholas Taleb - Lebăda Neagră