Nu râdeți, sloganul ăsta nu e bublicitar. Cine citește o carte își prelungește viața. Cu ore, zile, luni, ani. Uneori cu veacuri, după cum bine se vede în anumite cazuri -- mai rare, ce-i drept.
Și de ce prelungește o carte viața?
Pentru că îți așază gândurile, ți le îmbogățește și ți le mlădiază, te poartă prin locuri prin care numai gândul ajunge, te învață când să deschizi ochii și când să-i închizi, îți scade tensiunea arterială și glicemia, te păzește de dislipidemie și de alte afecțiuni, te înfrumuțesează mai ceva decât toate produsele laboratoarelor XXX, iar într-o grămadă de cazuri te lasă să te transformi în ce vrei tu, de la rândunică la Șef Mare.
Și la astea se mai pot adăuga multe altele: nu-ți scade salariul, nu ești în război cu nimeni, nu e criză, proștii sunt drăgălași etc.
Cine nu mă crede, să încerce.
Cine vine cu propuneri mai bune de îndemn la lectură primește două cărți cadou. După calculele mele, dacă le citește își va prelungi viața cu zece ani!

În filosofie prostul e un mare specialist. El are o idee, pe marginea căreia a brodat ani de zile. (Nu e a lui, normal, e împrumutată. Dar e mai rău decât dac-ar fi a lui.) O tratează obsesiv, gâlgâit, frichinicios, cu obstinaţie. Dacă îi spui că mai există şi alte idei pe lume, te paşte sictireala. Dacă abaţi discuţia spre alte lucruri din grădina asta mare, pică-n pragul apoplexiei, şi singurul lui scop în viaţă devine acela de a te trage la loc acolo unde se pricepe el mai bine. Pe scurt, discuţiile cu el sunt ca nişte târcoale date unuia şi aceluiaşi ţânţar. Iar pentru că ţânţarul se agită, efortul devine considerabil. Şi absolut inutil.
E greşită părerea conform căreai prostul (nostru) nu judecă. El judecă foarte mult. Şi de cele mai multe ori foarte prost. Nu-l poţi trage de argumentul tălâmb, şi nici plesni peste inferenţa nepermisă. (Trebuie să înţelegeţi că proştii sunt greu de împresurat.) Ba chiar judecă şi în afara travaliului mental, în sensul că emite judecăţi -- în general de valoare, dar nici de la alea de gust nu se dă înapoi. (Trebuie să ştiţi că proştii filosofiei au un portofoliu zdravăn -- că nu pot zice "sănătos" -- de preferinţe estetice clare, certe şi neapărat universale, cel puţin la un moment dat şi sub un anumit aspect.)
Ultima sugestie pe care mi-aş permite s-o fac ar fi aceea că prostul (nostru) poate fi recunoscut mult mai uşor decât printr-un studiu care urmăreşte să detecteze primele două aspecte. El nu ezită nicio clipă să se facă deştept. Pierde ani din viaţă completându-şi, aducându-şi la zi şi rectificându-şi CV-ul. Îl flutură pe sub nasul oricărei persoane pe care o prinde ghinionul de a avea de-a face cu el. CV-ul lui este -- de multe ori -- materie bibliografică. Dacă te faci că n-ai observat asta, te trage de mânecă. În fine, expediază urgent orice persoană care nu deţine un asemenea CV sau nu e dispusă să se lase ocupată de ideile lui. Face glumiţe relativ rar, cele mai multe sunt proaste, bineînţeles, şi are o soluţie pentru toate problemele umanităţii. Aţi ghicit, e vorba de ideea "lui".

PS: Orice absolvent de filosofie care se simte atins de portretul de mai sus e binevenit. Totuşi, modelul care mi-a pozat e un biped concret, dar nu pot să-i dau numele, că face prozeliţi.

Am aflat unde lucrează: la Accor - specialişti în resurse umane (mă rog, cred că pe maşină scria în engleză). Numărul maşinii nu-l spun, că mi-e că o fură careva.
A venit suavă din spate, a tăiat tot, a ambalat, a pus frână... În total, pe tot Splaiul (mă rog, de la Izvor până la biblioteca lu' poporu'), m-a depăşit de patru ori. De fiecare dată cu foc şi spaime. Şi de două a aterizat la semafor în spatele meu, iar o dată în stânga. (Şi -- of! -- am putut s-o studiez, dar n-am avut tupeul să-i şi mărturisesc ceva.) Când mi-am dat seama că într-adevăr nu ştie de ce-a plecat de-acasă şi cum ajunge seara acasă (întreagă), sau unde ajunge ea (chiar, unde ajung Scumpele?! de cercetat...), un fior -- la început mărunt -- m-a străbătut pe şira nervilor optici. Cred că se numeşte dragoste la o nouă vedere. Pur şi simplu o iubesc, măcar pen' că n-am mai văzut de mult aşa o făptură cu dinapoia minţii goală purtându-se cu atâta candoare. Cel puţin nu pe Splai!
Foff...

Și tot zicându-le a venit și anul wuxu, 1958, în care, pentru construirea socialismului, era nevoie de mai mult, mai repede, mai bine și mai economic: țara avea nevoie ca pretutindeni să se producă oțel.
Și atunci au fost tăiați toți copacii.

Yan Lianke - Săruturile lui Lenin

Pietrarul n-o mai văzuse niciodată atât de aprinsă, atât de dezlănțuită, înainte, când ea nu voia, el nu îndrăznea să se atingă de ea. Dar în noaptea aceea el, deasupra, a şlefuit şi a modelat, iar ea, dedesubt, era precum lutul moale și fierul încins. Când bucuria lor fost gata ea l-a întrebat suspinând dacă s-a bucurat.
El a spus că da, s-a bucurat.
Ea a spus că dacă intră la colectivă o să-l bucure așa în fiecare seară.
El a întrebat-o când intră la colectivă.
Ea i-a spus că a doua zi va face adunare și chiar de atunci vor intra la colectivă.

Yan Lianke - Săruturile lui Lenin

Mi se pare o minune că cineva s-a chinuit să inventeze ceasul sau că poți să faci ceasurile să măsoare timpul la fel pentru toată lumea, când el se scurge atât de diferit pentru fiecare dintre noi. Când eram mic trecea un an întreg între două Crăciunuri. Acum fiecare an durează parcă o lună. N-a trecut nici o săptămână de când aveam 20 de ani.

Andrew Nicoll - Dacă citeşti asta înseamnă că am murit

Dacă vrei să comanzi, ia-te drept altul!

Sartre - Sechestrații din Altona

În timp ce bea apă prefectul își aminti de ceva. Se întoarse şi, arătând către portretul din perete, îi zise secretarului:
- Dă-l jos, nu se cade.
Dar secretarul îi zise:
- Lasă-l, de ce să nu se cadă?
- Bine, dar măcar dă-l puțin mai jos, doar n-o să fiu eu la același nivel cu ei.
Secretarul se urcă pe masa care era sub portrete și-l dădu mai jos pe al prefectului, cam cât un bețișor, încât capul îi ajungea cam în dreptul umărului lui Mao.
- E bine așa? întrebă secretarul.
Prefectul se uită, apoi zise:
- Hai mai sus un pic.

Yan Lianke - Săruturile lui Lenin

Că-cat!

Dumnezeu ne-a dat memorie ca să putem să avem trandafiri în decembrie, așa se spune. Dar pe urmă, într-o bună zi, pe la sfârșitul lui noiembrie, îți dai seama că parfumul trandafirilor a trecut și nu mai vine înapoi. Uneori mă tem că am uitat-o, așa cum am uitat vocea tatei, așa cum mi-a dispărut din memorie chipul mamei. O văd în vise, dar nu o pot atinge. Cum să ți-o descriu ? Să-ți spun cât de înaltă era, cum avea părul, ochii, gura ? Toate astea nu ți-ar spune nimic, prietene. Nu te-ar ajuta cu nimic, așa că doar atât îți zic : Sarah era ca o dimineață. Imaginează-ți o fată care arată ca zorii zilei, care miroase ca zorii, care vorbește ca un început de zi, și acum ai o imagine a lui Sarah. Frumoasă și deșteaptă foc.

Andrew Nicoll - Dacă citeşti asta înseamnă că am murit